TERAPIA ABA

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


Astazi, ABA este recunoscuta pe plan mondial ca fiind un tratament sigur si efectiv pentru autisti. A fost sprijinita de un numar mare de state si agentii federale, inclusiv de catre U. S. Surgeon General si de catre Departamentul de Sanatate Publica al Statului New York.


Ce este terpia ABA?

Terapia este o abordare stiintifica a intelegerii comportamentului si a modului in care acesta poate fi afectat de catre mediul inconjurator.

"Comportamentul" se refera la toate actiunile si abilitatile unei persoane, nu doar la proasta purtare, iar "mediul" include toate tipurile de evenimente sociale si fizice care pot modifica sau care pot fi modificate de catre comportamentul unei persoane.

Analiza stiintei comportamentale se bazeaza pe legi generale, legate de modul in care functioneaza comportamentul si de modul in care se produce procesul de invatare. De exemplu, un principiu al analizei comportamentale este o intarire pozitiva a lucrului respectiv: cand un comportament este urmat de o "recompensa", acel comportament are sanse sa fie repetat.

Datorita zecilor ani de cercetare, domeniul analizei comportamentale a dezvoltat multe tehnici care ajuta la inmultirea comportamentelor folositoare, si a redus numarul celor care perturba procesul de invatare.

Analiza comportamentala aplicata (ABA) inseamna folosirea acestor tehnici si principii pentru a aborda probleme importante din punct de vedere social si pentru a determina o schimbare majora de comportament.


Cine poate beneficia de ABA?

Metodele ABA au fost folosite cu succes de multi elevi de varste diferite, cu sau fara dizabilitati in diverse contexte. La inceputul anilor '60, analistii comportamentali au inceput sa lucreze cu copii mici cu autism si tulburari asemanatoare.

De atunci, o gama larga de tehnici ABA au fost dezvoltate pentru construirea abilitatilor folositoare in randul elevilor cu autism de toate varstele. Acele tehnici sunt folosite: in situatii structurate (cum ar fi instruirea formala in salile de clasa), in situatii de zi cu zi mai "naturale", dar si in instruirea fata in fata si de grup.

Acestea sunt folosite pentru a dezvolta abilitati de baza precum privitul, ascultatul si imitarea, precum si abilitati complexe precum cititul, conversatia si intelegerea perspectivei altora.

Copiii peste 4 ani invata lucruri precum abilitati sociale mai bune, anumite abilitati academice si mai important, abilitati de viata. In adolescenta acesti copii invata abilitati de autoajutorare, cum ar fi sa stie sa faca cumparaturi, sa ia autobuzul si sa tina curat si ordine in casa. Pe scurt, ei pot, in multe cazuri, relativ independenti si nu trebuie sa traiasca in institutii specializate

Comunicarea si limbajul

Care este rolul parintelui atunci cand copilul este implicat intr-un program de terapie ABA?

In terapia ABA, din ce in ce mai populara in Romania, si cu rezultate din ce in ce mai bune, exista programe pentru o multitudine de probleme ale copilului cu autism.

De la programele de comunicare si limbaj, socializare, cognitive, programe de joc, programe pentru imbunatatirea motricitatii, programe de autoservire, pana la cele referitoare la comportamentele de protest, deadecvate si modalitati eficiente de a intervene in astfel de cazuri.

Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea terapeutilor? Toate (intr-o masura mai mare sau mai mica).
Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea parintilor? Toate (la fel, intr-o masura mai mare sau mai mica).

Nici un program de terapie nu poate fi eficient daca copilul nu-si exerseaza abilitatile dobandite in cadrul terapiei in familie, pe strada, la cumparaturi, in parc, la locul de joaca. Sunt unele programe insa care intra in in mod special in atributiile parintilor, parinti care vor trebui sa fie invatati sa stie cum sa le implementeze. Iar aceste programe sunt in mod special cele de:

- autoservire: imbracat / incaltat, masa, toaleta, spalatul,
- comunicarea si limbajul
- socializare

Comunicarea si limbajul

Limbajul receptiv:

Se refera la ceea ce copilul poate face, poate da, poate arata. Copilului trebuie sa i se ceara sa foloseasca ce a invatat la terapie, in instructiuni. Da-mi de jos x!, Pune la loc y! Arunca la gunoi! Pune rufele murdare in cos!, Da-mi masina / lingura/ creionul! Ia pantofii!

Orice notiune sau obiect invatat trebuie sa fie introdus in diferite instructiuni si astfel sa fie generalizata folosirea lui. Orice instructiune este recomandat sa fie valorificata. Dupa ce copilul invata, de exemplu, pozitiile spatiale, familia trebuie sa-i ofere ocazia sa foloseasca aceste notiuni, si sa-l implice pe copil in diverse activitati, cerandu-i sa „puna pe carte” sau „sub masa”, sau „langa pat” diverse obiecte. Limbajul receptiv se refera la intelegerea limbajului, care trebuie permanent stimulat si imbunatatit.

Limbajul expresiv:

Este recomandat ca parintele sa-i solicite copilului sa foloseasca forma cea mai buna de exprimare pe care copilul o are, fie ca aceasta reprezinta limbaj verbal, PECS, semne, gesturi.

! Este de folos ca parintii sa aiba o lista a cuvintelor pe care copilul le-a invatat in terapie sau spontan si sa construiasca ocazii in care copilul sa le foloseasca.

- Cand copilul invata la terapie sa ceara „suc” sau chiar „da suc”, acesta va trebui sa fie singurul mod acceptabil pentru a cere suc, si „aaaaaaa” sa nu mai fie acceptat, sau orice forma aproximativa.

- Cand copilul poate vorbi in propozitii si fraze, asteptarile si cererile trebuie sa corespunda acestui nivel de dezvoltare.

- Cand copilul a invatat, de exemplu, verbe si sa raspunda la intrebarea „Ce face x?” – este recomandat ca familia sa continue munca terapeutilor si sa-i ofere copilului prilejul de a raspunde la intrebari de acest gen.

Daca copilul a invatat sa comunice cu PECS, oferiti-i ocazii sa o faca. Este grozav pentru copil sa poata da o imagine cu o banana si cei din jur sa inteleaga ca el vrea o banana. A nu folosi aceste imagini in timpul liber este ca si cum i-ati inchide gura copilului.

O banda velcro si imaginilie pot sta in sufragerie sau in bucatarie, unde familia isi petrece cea mai mare parte a timpului, astfel incat copilul sa le poata folosi cand are nevoie de ceva.

Cand ne referim la comunicare trebuie sa avem in vedere si contactul vizual cu persoana cu care comunicam, raspunsul la nume si distanta acceptabila intre cele 2 persoane. In momentul in care copilul raspunde la o intrebare sau pune o intrebare este necesar sa se realizeze si contact vizual cu partenerul de comunicare.

Multumim

"Terapia ABA (Applied Behavior Analysis – Analiza comportamentala aplicata) presupune invatarea comportamentelor sociale, motorii si verbale, precum si abilitatile de rationament, de rezolvare a problemelor. Terapia ABA este in mod deosebit utilizata pentru a-i invata pe copii cu autism comportamente pe care acestia nu le pot invata singuri, asa cum se intampla in cazul copiilor tipici.

ABA se bazeaza pe observarea comportamentului, recompense pozitiva si prompt (ajutorul minim dar suficient oferit copilului pentru a indeplini o sarcina) pentru a preda/invata pas cu pas un comportament. Comportamentul unui copil este intarit cu o recompensa atunci cand raspunsul este corect. Comportamentele nedorite sau cele care interfereaza cu invatarea abilitatilor sociale sunt observate cu atentie. Scopul este determinarea trigger-ului (factor declansator) pentru comportamentul respectiv, precum si observarea a ceea ce se intampla dupa manifestarea acelui comportament, ce anume intareste comportamentul respective.

ABA este stiinta comportamentului uman. Analiza comportamentala aplicata este un proces de interventie sistematica bazat pe teoriile invatarii, care are drept scop dezvoltarea unor noi comportamente.
Metoda ABA ajuta copii autisti in 6 feluri:

cresterea comportamentelor dezirabile (ex.comunicare);
predarea noilor abilitati;
mentirea unui comportament (invatarea autocontrolului);
generalizarea sau transferul comportamentelor invatate;
restrangerea factorilor de mediu care actioneaza asupra copilui cand invata;
reducerea comportamentelor nedorite (agresivitatea, autoagresivitatea, stereotipii, autostimulari).

Terapia ABA presupune utilizarea unei terminologii specifice: Discrete Trial, target, sitting, sesiune, Răspuns (R), receptiv, stimul recompensă (SR), random rotation (RR) , stimul prompt (SP), program, distractor neutru, masterat, Mass Trial, Item , extincţie, format, intervalul inter-trial-uri, Format, expresiv, Trial-uri extinse, stimul discriminativ(SD), învăţarea discriminării , Trial-uri în bloc, recompensă diferenţială, achizitie, generalizare.

In discrete trial, terapeutul ABA da o comanda clara in legatura cu un comportament dezirabil (ex. Inchide usa!); daca raspunde corect, copilul este recompensat (ex. Bravo!, primesti …). In cazul in care comportamentul este nou pentru copil terapeutul ii ofera prompt (ex. indreapta copilul catre usa si ii pune mana pe usa pentru a-I indica ce sa faca). Daca este un comportament deja invatat, iar copilul greseste sau nu raspunde primeste o consecinta negativa, adica “NU!” (tonul este neutru).

Discrete Trial – O unitate de învăţare alcătuită din trei părţi care constituie o secvenţă comportamentală specifică utilizată pentru a creşte la maxim învăţarea .Aceasta stă la baza învăţării în terapia ABA.

SD———————>R——————->SR
(Stimul Distinctiv) (Răspuns) (Stimul Întăritor)

Achizitie – Raspunsurile pe care copilul le invata in prezent. Răspunsul este recompensat şi promptat la nevoie daca nu este încă masterat .

Preachizitii – raspunsurile/abilitatile pe care copilul le-a invatat anterior inceperii terapiei ABA si de la care pornim in predarea altora noi.

Trial-uri în Bloc = Un pas folosit în cadrul procedurii de Învăţare a Discriminării în care fiecare Sd ţintă şi pereche de R este prezentat în blocuri de trial-uri ( e.x, 5 ori la rând ).

Recompensă Diferenţială = Alternarea nivelului de recompensare (intensitate, frecventa, recompense diferite) în funcţie de răspunsul copilului ( ex. rezervarea unor cantităţi mai mari sau a unor recompennse mai puternice pentru răspunsuri independente de calitate superioară).

Învăţarea Discriminării – Procedură folosită pentru a-l învăţa pe copil să facă discriminări între doi itemi ţintă care implică trecerea itemilor de la mass trial la random rotation.
Stimul Discriminativ(SD) – O indicaţie în mediu sau o instrucţiune care semnalează disponibilitatea unei recompense faţă de un comportament ţintă .Prezentarea unui obiect , a unei instrucţiuni sau a unei întrebări.

Trial-uri Extinse – O tehnică folosită pentru a implementa copilului reţinerea unui răspuns nou achiziţionat (durata de timp în care copilul trebuie să-şi amintească item-ul ţintă este extins). După masterarea unui item în mass trial , această procedură este folosită pentru a ajuta pe mai departe învăţarea şi memorarea . Item-ul ţintă este sistematic amestecat cu alte răspunsuri masterate.

Expresiv – În cadrul unui program expresiv copilul da un raspuns verbal.

Extincţie = O procedură folosită pentru a reduce frecvenţa comportamentelor nedorite. Îndepărtarea recompensei unui comportament anterior recompensat , în care nu se oferă nici o consecinţă în urma comportamentului . Este aproximativ analog cu ignorarea comportamentului.

Format – O manieră particulară în care se învaţă sau se practică un program /abilitate
( e.x., Nume Obiecte 3-D, Nume Obiecte 2-D , Nume Acţiuni 2-D , Nume Acţiuni in –vivo).

Intervalul inter-trial-uri - Pauza dintre trial-uri .Pauza ar trebui să fie suficient de lungă astfel încât să asigure distinctivitatea fiecărui trial , dar nu atât de lungă încât copilul să-şi piardă atenţia sau să înceapă să se angajeze în comportamente alternative . Intervalul inter-trial-uri ar trebui să aibă 1-3 secunde aproximativ.

Item – Componentele individuale , stimuli , sau itemi învăţaţi în cadrul unui program (e.x., Receptiv Obiecte : maşină , lingură , dinozaur , câine ).

Mass Trial – prezentarea repetată a aceluiaşi SD şi pereche R timp de câteva trial-uri la rând . Această procedură este folosită pentru a introduce noi itemi sau a se concentra asupra itemi-lor dificili.

Masterat – Un item este considerat” masterat” atunci când copilul poate să răspundă potrivit corect 80-100% din timp fără promptări .Ar trebui să se demonstreze pentru cel puţin doi terapeuţi şi două sesiuni .

Distractor Neutru – Un item ce nu este ţintit în cadrul programului care se desfăşoară . Item-ul este aşezat în prezenţa unui item ţintă care este învăţat sau se află în achiziţie . Acest item ar trebui să fie necunoscut şi să nu distragă atenţia copilului.

Program – O abilitate specifică pe care copilul o învaţă ( ex. Imitaţie Nonverbală , Receptiv culori) .

Stimul Prompt (SP) – Ajutorul oferit copilului pentru a facilita efectuarea răspunsului corect al sarcinii ţintă.

Random Rotation – Prezentarea aleatorie a itemilor , fără vreun tipar ( ca şi cum a-i da cu banul în mod repetat ).

Receptiv – Într-un program receptiv copilul demonstrează înţelegerea limbajului prin răspunsuri non-verbale faţă de un SD verbal .

Stimul Recompensă (SR) – Consecinţa răspunsului copilului care schimbă probabilitatea cu care va reapare comportamentul.

Răspuns (R) – Comportamentul la care se angajează copilul în urma prezentării SD-ului.

Sesiune – Cele 2 sau 3 ore pe durata cărora copilul se angajează în învăţare structurată şi pauze de joacă unul-la-unul cu un terapeut .

Sitting – Serie de trial-uri (8-10). Cele 3-5 minute in care copilul desfasoara o lectie, invata un anumit program, echivalentul a 8-10 comenzi adresate copilului.
Target – Item-ul din cadrul unui program care se află în achiziţie în prezent .

Generalizare – Schimbare în comportamentul copilului în mod specific drept rezultat a ceea ce a fost învăţat . Este aproximativ analog cu “transfer “.
Invatarea incidentala functioneaza pe aceeasi idée ca si invatarea prin discrete trial, diferenta constand in faptul ca scopul ei este sa predea comportamentele si conceptele in timpul experientei zilnice a copilului, in loc sa se focuseze pe un anumit comportament.

Terapia ABA este asociata cu predarea/invatarea limbajului si a comunicarii, care este numita comportament verbal (verbal behavior – VB).

Copii cu autism, spre deosebire de cei tipici, nu pot invata doar prin expunerea la mediul de zi cu zi. ABA reduce acest deficit prin focusarea pe sarcini simple, prin spargerea activitatii in subactivitati si predarea ei in pasi simpli si prin oferirea unei consecinte adecvate. ABA ajuta copii cu autism sa isi dezvolte independenta sis a se integreze in societate. Rezultatele interventiei ABA sunt mult mai bune in cazul copiilor diagnosticati la varste mici si care incep imediat terapia.

Adaptarea terapiei Aba

„Bolile în sine nu există” (Ludolf von Krehl). Nu există noţiunea de boală, fizică sau mentală, în afara noţiunii de om. Şi cum fiecare om este unic şi boala sa este unică deoarece îşi pune amprenta pe ea şi în consecinţă programul de recuperare necesită adaptare, individualizare. Este tristă situaţia în care s-a ajuns în terapia copiilor autişti. Vorbesc de modul în care este înţeleasă terapia ABA şi modul în care este filtrată informaţia şi în special de modul în care se lucrează.

Ce şi cum adaptăm in terapia ABA?

1. Modul de lucru al programelor.

De obicei, orice program am lucra o putem face în vreo 4 maniere:

- potrivire
- receptiv
- expresiv
- sortare

Unii copii trec direct în expresiv, alţii au nevoie de potrivire, alţii încep cu receptivele. Acelaşi copil poate începe un program direct în expresiv, iar la altul poate avea nevoie de potrivire. Este important să înţelegem că atunci când facem ABA nu înseamnă că începem neapărat cu potrivirea ci că ne raportăm la ceea ce copilul deja ştie.

2. Scopul programelor

De ce facem programul?
Cu ce îl ajută pe copil?
Când va avea nevoie de acele lucruri pe care le învaţă şi cât de des le va folosi?
Cum îi va îmbunătăţi comunicarea şi înteracţiunea cu mediul?
Care dintre lucrurile pe care copilul trebuie să le înveţe are prioritate în acest moment?
Are copilul baza pentru a putea trece la acest program?
Copii de vârsta lui au achiziţiile pe care dorim să şi le însuşească el?

3. Itemii

Itemii sunt adecvaţi vârstei lui?

Este important să fim atenţi ca numărul de itemi achiziţionaţi într-un program să nu depăşească cantitatea medie de informaţie similară pe care o deţine grupul de egali.

La fel de important este ca la începutul fiecărui program să alegem itemii cu şanse mai mari de masterare (prezintă interes, copilul interacţionează des cu ei etc.) şi de a nu introduce itemi asemănători unul după altul.

4. Criteriile de masterare

Vorbim de criterii de masterare a itemilor şi criterii de masterare a programelor.

De obicei un item este masterat când copilul dă 80-90 % răspunsuri corecte (în RR cu alţi doi itemi masteraţi anterior) în sitting cu cel puţin doi terapeuţi diferiţi. Această regulă nu este întotdeauna valabilă. Există copii care nu au probleme de generalizare a persoanelor şi atunci nu mai este nevoie de al doilea sitting pentru a considera un item masterat. Există şi situaţia în care un copil poate mastera un item dintr-un singur sitting. Vorbesc de situaţiile în care la începutul sittingului în care copilului i se introduce un item nou copilul greşeşte, dar apoi ultimile Sd-uri sunt cu + şi am verificat în timp faptul că achiziţia se păstrează de obicei în sittingul următor (adică atunci când reluăm itemul nu greşeşte şi nu are nevoie de prompt).

Un program este masterat în momentul în care fie terminăm itemii posibili (ex:culorile, dacă le-a învăţat pe toate nu putem inventa alte culori), fie a asimilat numărul de itemi pe care îl deţine grupul de egali (de ex. la vârsta de 3 ani copii ştiu în medie 2 culori, la 4 ani 3 culori etc.), fie poate învăţa spontan şi cu minim efort restul itemilor, îi poate învăţa în acelaşi ritm ca un copil normal (ex. programul de receptiv obiecte este considerat masterat când copilul învaţă un obiect în mediul lui după ce îi este prezentat de câteva ori în mod incidental).

5. Regulile de acordare a recompensei / tokenilor (recompensa diferenţiată)

Este foarte important să avem stabilite scopurile programelor (Ce vrem să înveţe copilul în acel program şi la ce îi va folosi?) şi scopurile fiecărui sitting (Ce urmăresc în acest sitting? Ce item vreau să mastereze copilul, Vreau să verific pentru a vedea dacă a uitat ceva?, Vreau să văd dacă a masterat programul reuşind să înveţe un item nou spontan, în mediul lui de viaţă?, Vreau să ţintesc fluenţa pe itemii deja masteraţi? etc). Programele nu duc la progresul copilului decât dacă ştim să stabilim scopuri. Un terapeut bun are scopurile în cap, nu în dosare. Pentru a fi un terapeut bun nu este suficient doar să ştie scopurile (pe care i le poate pune cineva pe hârtie sau le poate citi în dosar), ci să interiorizeze scopurile, să creadă în ele şi valoarea lor şi mai mult decât orice să creadă în faptul că acel copil poate să-l atingă. În lipsa acestora un terapeut poate lucra aparent fără greşeală, dar în realitate nu va reuşi să ajute copilul să înveţe. Va citi în dosar că are de făcut „RR portocală” şi va face „RR portocală”, dar dacă nu va avea scoprile interiorizate copilul va reuşi să mastereze decât dacă este un copil care învaţă foarte repede (target-ul era sub nivelul lui, programul era deja masterat) sau va mastera după mai multe sittinguri decât cu un terapeut care are scoprile interiorizate. Un terapeut nemotivat, care nu crede cu adevărat în copil, care nu are scopurile interiorizate va face 4 din 5 zile pe săptămână imitaţie verbală şi logopedie fără să reuşească să scoată un cuvânt nou de la copil deşi a folosit SD-ul adecvat, a făcut sitting aşa cum i s-a spus etc. Şi în a 5-a zi poate veni un terapeut care chiar ştie ce vrea să obţină de la copil şi crede în potenţialul lui şi va reuşi să obţină progrese pe limbaj, pentru că a ştiut ce situaţii să valorifice şi a ştiut când să ofere recompensa / tokenul.

Un unii terapeuţi ştiu programe, învaţă reguli şi le aplică de ce mai multe ori nediferenţiat, fără să ştie de ce aplică acele reguli. E normal să fie aşa la începutul formării unui terapeut, dar dacă după un an de lucru fac în continuare la fel ar fi bine să ne punem nişte semne de întrebare. Diferenţa de înţelegere poate fi observată şi în lucru şi în special în relatările de după şedinţă. Unii terapeuţi vorbesc despre „ce programe au făcut”, alţii despre ce au reuşit să îl înveţe pe copil. Când se termină o şedinţă de terapie putem lua o foaie de hârtie şi trece pe ea progresele copilului în şedinţa respectivă, nu programele făcute deoarece pot fi lucrate toate fără să se înregistreze vreun progres la vreunul. Eu dacă aş avea o echipă de terapeuţi i-aş plăti în funcţie de progresele copilului pe lună cu fiecare terapeut. Un rol foarte important în terapie este jucat de acordarea recompensei / tokenului şi mai precis de a şti când să îl oferi. Dacă ar exista reguli generale, uşor de reţinut şi de aplicat la toţi copii ar fi minunat, dar nu este aşa.

Voi încerca să dau câteva exemple de oferire a recompesei (materiale) sau a tokenului. Specific că recompensa socială e primită de copil la orice răspuns corect efectuat cu prompt sau fără prompt. Este valabil doar pentru sitting acest lucru. În restul timpului încercăm să diminuăm şi recompensa socială şi pemtru a veni în sprijinul acestei afirmaţii în loc să argumentez voi relata o întâmplare. Aveam un copil care mergea prima dată la grădiniţă şi ştia deja răspunsurile la întrebările sociale. Educatoarea a i-a adunat pe toţi copii şi i-a întrebat cum îi cheamă şi câţi ani au. Toţi copii au răspuns. A răspuns şi el, dar după ce a răspuns a făcut o criză groaznică pentru că educatoarea nu i-a spus „Bravo!”.

- acordarea recompensei pentru răspunsul oferit cu Prompt (P) (Când până şi cu P acordarea răspunsului reprezintă un efort pentru copil: arătarea unui obiect la un copil aflat la început de terapie şi care nu are deloc achiziţii în receptiv, oferirea cu prompt a unui răspuns în propoziţie de către un copil care abia face trecerea la vorbitul în propoziţii şi acest lucru este perceput ca fiind un efort considerabil şi frustrant pentru copil)

- acordarea recompensei pentru răspunsul corect acordat imediat după prompt (-P+ sau P+). Şi aici este de discutat dacă SD-ul dat imediat după prompt vizează aceeaşi poziţie sau acelaşi material (putem păstra itemul şi varia materialul uneori) în funcţie de copil.

- Acordarea recompensei la al doilea răspuns corect după prompt (P++), de obicei cu schimbarea poziţiei

- Acordarea recompensei atunci când copilul se corectează singur (–+ sau -+)

- Acordarea recompensei la al doilea răspuns corect după ce copilul s-a corectat (-++ sau –++), pe acelaşi item

- Acordarea recompensei doar când copilul arată un item din prima (ex.-+item1+item2). Ideea este să primească recompensa doar când arată un item corect din prima, fără să greşească înainte. Dacă greşeşte şi apoi se corecteză i se schimbă itemul pentru a arăta un alt item corect din prima. De cele mai multe ori se ajunge aici din cauza prompturilor greşite pe care copilul le-a primit mult timp şi a recompensei primite chiar şi pentru prompt sau pentru lucruri pentru realizarea cărora nu mai depunea efort. Şi copilul de obicei ajunge la a aştepta promptul şi la a răspunde la întâmplare pentru că ştie că tot va nimeri şi va primi ceea ce doreşte. Ţintim să taxăm neatenţia pentru că atâta timp cât copilul este în această stare nu va putea face progresele de care este capabil. Un timp va fi frustrat, va face proteste, dar după aceea vom putea reveni la a introduce noi itemi şi îi vom câştiga atenţia. Specific că facem acest lucru pentru itemii pe care suntem siguri că îi ştie, dar pe care copilul nu-i arată din prima din neatenţie, dar se corectează dacă este lăsat în următoarele SD-uri.

Sunt doar câteva exemple deoarece situaţiile întâlnite sunt infinite şi în fiecare dintre ele folosim recompensa altfel.

Ideea care trebuie reţinută este faptul că recompensa trebuie acordată diferenţiat, în funcţie de dificultate pentru că o recompensă acordată tot timpul nu are efectul pe care îl cred unii de încurajare a copilului, ci una de demotivare şi scădere a atenţiei şi de creare a confuzie (nu ştiu când primesc şi ce anume trebuie să fac pentru asta, aşa că fac ceva, orice, aştept şi voi primi).

Aş mai vrea să subliniez faptul că nu se acordă recompensă suplimentară într-un sitting deja început şi nici nu se schimbă recompensa în timpul sittingului. Dacă facem asta foarte rar şi în anumite situaţii nu este o greşeală, dar dacă devine obişnuinţă este o greşeală pentru că în loc să fie atent copilul învaţă să aştepte „altceva” ca să fie atent şi nu ştiu care sunt şansele ca un terapeut să tot găsescă altceva, ca să nu mai vorbesc de faptul că până la găsirea acelui altceva copilul e neatent. De obicei alegem recompensa la început de sitting şi nu o schimbăm în acel sitting decât în condiţii excepţionale. Putem relua apoi sittingul cu o altă recompensă dacă asta dorim.

6. Regulile de prompting.

Sunt două extreme şi aici: acordarea promptului tot timpul, ceea ce duce la dependenţa de prompt şi neacordarea promptului la timp. De obicei dacă un copil care are o recompensă puternică nu dă un răspuns corect după vreo două încercări are nevoie de prompt. O altă situaţie des întâlnită este cea în care copilul nu dă răspunsul corect deşi ştie răspunsul. Nu este o soluţie să îi repetăm Sd-ul fără P decât în puţine cazuri. De obicei îi facem promptul, dar nu îi dăm tokenul decât atunci când dă răspunsul corect singur.

Este foarte important să ştim când să renunţăm la prompt în momentul în care introducem un item nou. Şi să nu uităm niciodată că ajutând un copil tot timpul, în orice înseamnă că îl tratăm ca pe un handicapat şi în timp aşa va ajunge indiferent de potenţialul lui.

7. Terapeuţii (mod de interacţiune, energie)

De cele mai multe ori aici nu sunt reguli, dar fără îndoială copii preferă anumiţi terapeuţi

(nu mă refer la a prefera doar în sensul de manifestare a afecţiunii, ci în mod deosebit la a obţine rezultate cu anumiţi terapeuţi) după cum terapeuţii preferă anumiţi copii. Este inevitabil… Un caz special îl reprezintă copii cu deficit de energie (copii lenţi).

Am întâlnit părinţi ai unor copii lenţi care apreciau şi căutau tot terapeuţi lenţi considerând că aceştia sunt adaptaţi copilului lor. Cine o să-l aştepte pe acel copil să dea un răspuns în viaţa de toate zilele? Dacă ai un copil care nu vorbeşte îi aduci un terapeut mut? Un copil lent are nevoie de dinamizare. Credeţi că un terapeut lent poate dianamiza un copil? Riscurile alegerii unui terapeut inadecvat sunt instalarea unui ritm lent de învăţare şi creşterea latenţei în răspunsuri.

De ce ţinem cont când adaptăm terapia ABA?

Vârsta copilului o luăm în considerare pentru a putea compara performanţele copilului şi itemii stabiliţi de noi cu nivelul de dezvoltare al copilului normal de aceeaşi vârstă.
Ritmul de învăţare ne ajută să adaptăm criteriile de masterare
Energia copilului (promptitudinea răspunsului) trebuie luată în considerare pentru a şti dacă avem ca ţintă suplimentară dinamizarea şi creşterea fluenţei.
Achiziţiile anterioare ne ajută la stabilirea scopurilor viitoare deoarece pe ele ne bazăm, de la ele pornim.
Numărul de ore de terapie (stabilit în funcţie de vârsta copilului, de gradul de afectare şi chiar de posibilităţile financiare) joacă un rol foarte important în stabilirea scopurilor.
Mediul din care provine copilul spune foarte multe despre ceea ce este acum copilul, despre problemele de comportament pe care le întâlnim, dar şi despre posibilele achiziţii ale copilului anterioare terapiei.
Mediul în care este necesar să se integreze. Să nu uităm niciodată că întotdeauna urmărim integrarea mediului într-un mediu, într-o familie, într-o instituţie. Copii nu sunt ai noştri, ai terapeuţilor indiferent cât am investi afectiv în ei şi în nici un caz nu e realizarea noastră. Am văzut terapeuţi care îşi văd copilul ca pe o construcţie fragilă care trebuie protejată de influenţa malefică a părinţilor. Am cunoscut părinţi cărora le era teamă să interacţioneze cu propriul copil din cauza criticilor primite. Să nu uităm că greşelilor lor se pot corecta dacă sunt nişte părinţi flexibili care acceptă nişte argumente logice (şi deja în selecţia copiilor cu care lucrăm a intrat flexibilitatea părinţilor şi acceptarea condiţiei de specialist a terapeutului) şi să îi lăsăm să le facă, să îi ajutăm să le corecteze şi să înveţe să se descurce în situaţii neprevăzute.

Înainte coordonatorii şi terapeuţii cucereau părinţii prin duritate, program strict, cât mai multe reguli fixiste pe care le aplicau la toţi copii nediferenţiat, cât mai multe interdicţii.

Azi părinţii se cuceresc cu discursuri despre frustrare şi cât de îngrozitor este să frustrezi copilul. Şi oare ce îşi doreşte un părinte mai mult decât să audă că cineva poate să facă progrese lucrând ABA cu copilul său autist şi poate face asta asta fără să frustreze copilul. Aţi văzut cu siguranţă reclame de genul „vă puteţi uita la televizor şi în timpul acesta cu ajutorul… puteţi slăbi x kg”. Cine a încercat aşa ceva şi câţi au obţinut rezultate? E doar o strategie de convingere, manipulare. La fel este şi discursul despre absenţa frustrării în terapie. Copilul face progrese prin stimulare, dar care este raportul între progresele făcute şi potenţialul copilului? Adevărul este că este necesar să reducem nivelul de frustrare al copilului, este un scop al terapie acest lucru, dar asta nu înseamnă că batem pasul pe loc. De obicei punem în balanţă frustrarea cu progresele şi e posibil ca uneori progresele mari să se asocieze cu frustrare. Nu putem schimba acest lucru, putem reduce frustrarea, dar nu o putem niciodată elimina. În ultimul timp tot aud de frustrare în sens negativ şi uităm că de fapt frustrarea ne face să evoluăm. Ex: dacă suntem frustraţi de faptul că avem cheltuieli mai mari ca înainte ne căutăm un job mai bun sau ne perfecţionăm, învăţăm mai mult pentru a câştiga mai bine. Să ne gândim la un copil care a început să vorbească, dar nu foloseşte limbajul expresiv pentru a-şi exprima cererile. Şi dacă nu îi oferi ceea ce doreşte până nu cere folosind limbajul expresiv cu siguranţă îl vom frustra. El are de ales în acest caz între două frustrări: frustrarea de a nu primi ceea ce îşi doreşte şi frustrarea de a folosi limbajul expresiv care este un lucru destul de dificil. Şi o va alege pe cea mai mică. Dacă frustrarea de a vorbi este mai mare sau ceea ce işi doreşte nu e atât de necesar şi important pentru el va renunţa la cerere şi va alege să nu vorbească. Dacă frustrarea de a vorbi este mai mică decât frustrarea de a nu primi ceea ce-şi doreşte va cere adecvat, folosind limbajul. Frustrarea nu trebuie eliminată ci folosită în scopurile evoluţiei copilului, gestionată, exploatată adecvat. Frustrarea devine factorul care împiedică terapia atunci când este în exces. Revenind la exemplul de mai sus, frustrezi acum copilul, dar îl înveţi să comunice adecvat. Puneţi în balanţă frustrarea de acum pe care o declanşezi conştient, în limite normale cu frustrarea pe care o va simţi tot restul vieţii nereuşind să îşi exprime adecvat dorinţele. Poate acum are nişte părinţi care ştiu ce îşi doreşte şi îi oferă, dar mai târziu? Ce se va întâmpla dacă părinţii nu vor mai fi? Sau dacă într-o zi copilul va dori ceva şi părinţii şi nimeni altcineva nu va înţelege ce? Cum va fi frustrarea acelui copil atunci? Am mai întâlnit şi situaţia în care timp de luni de zile copilul face aceiaşi itemi, pe aceleaşi materiale pentru că nu nu masterează şi motivul pentru care nu se trece mai departe se pare că este tot legat de frustrare, adică nu vor să frustreze copilul trecând la itemi noi atâta timp cât el nu i-a fixat pe aceia. Cât de frustrat credeţi că este un copil care zilnic face aceleaşi lucruri, aceiaşi itemi?

Întotdeauna extremele sunt ineficiente. Calea cea mai eficientă implică echilibru. Ceea ce am vrut să subliniez aici este faptul că în terapia ABA nu avem decât o regulă generală: SD-Răspuns-Consecinţă. Toate celelalte reguli necesită adaptare în funcţie de factorii de care am vorbit şi de mulţi alţii pe care nici nu i-am enumerat şi fără această adaptare va fi greu să valorificăm potenţialul copilului. Terapia ABA nu este rigidă, ABA înseamnă adaptare, flexibilitate şi mai mult decât orice înseamnă cunoaştere, empatie şi implicare."
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

un film unde sunt explicatii foarte clare

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ABA (Analiza Comportamentală Aplicată)

“ABA nu implică nimic magic. Înseamnă muncă, perseverență și consecvență.”

(Alina Bobârnac, BCBA – membru fondator New Odyssey - CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ANALIZA COMPORTAMENTALĂ APLICATĂ)

ABA and the price to pay

"Am vorbit de mai multe ori cu alţi părinţi despre preţul pe care îl plăteşte un părinte care face ABA. Preţul material, care poate fi mai mare sau mai mic (depinde de mulţi factori: de starea copilului, de varianta aleasă, de tipul şi numărul persoanelor implicate, de tipul de coordonare - poate într-o discuţie viitoare despre asta) este şi cel mai puţin important. Mult mai important este preţul simbolic pe care îl plăteşte familia respectivă (şi care se transformă de obicei într-un motiv de a nu face ABA), preţ simbolic care implică o cheltuială de:
a) resurse psihologice: de a accepta că eşti implicat într-o "reproiectare a copilului" care durează ani de zile şi că e nevoie de o mobilizare cât mai mare;
b) resurse de timp: timp cheltuit pentru instruire, urmărirea şedinţelor, coordonare (după caz) a programelor şi a echipei;
c) resurse de energie: energie cheltuită pentru a face rost de materiale, recompense şi noi experienţe care îi folosesc copilului, pentru generalizări;
d) resurse de adaptare: ABA înseamnă în primul rând o adaptare a vieţii întregii familii la program (viaţa familiei nu se mai desfăşoară ca înainte) deci, renunţare la tabieturi şi la libertatea de interior;
e) resurse de învăţare: ABA înseamnă să înveţi şi să interiorizezi o perspectivă nouă pe care ajungi să o aplici automat (de aici expresia "ABA care intră în sânge");

Dacă la toate acestea se adaugă un serviciu de 8 ore pare foarte greu, dacă nu imposibil! Însă nu este chiar aşa...

Din câte am reuşit să îmi dau seama, resursele care îi dor cel mai mult pe părinţii care refuză să facă ABA sunt "d" şi "e" adică o disponibilitate redusă pentru schimbarea vieţii de familie şi o disponibilitate la fel de redusă de a învăţa (învăţarea nu este considerată o valoare ci o corvoadă). De asemenea nici la a) nu sunt prea tari părinţii în general (nici cei care fac ABA)...simt nevoia să vină cineva să le "ia terapia din mână" şi acesta e rolul cel mai important al coordonatorilor, de responsabil din punct de vedere psihologic.

Acum vreau să întorc perspectiva la 180 grade şi să arăt că de fapt ABA nu este chiar atât de complicată cum se poate imagina din discuţii...este mai complicat începutul, dar ulterior noul ritm de viaţă se cristalizează. Aşa se face că familiile care fac ABA nu şi-ar mai imagina viaţa fără ea...
S-a spus adesea şi pe forum că "ABA este un mod de viaţă"...da, dar este mai degrabă o perspectivă decât un mod exterior de a trăi. Începând de la un nivel mediu (de la un an în sus) terapia arată ca o "şcoală personalizată" care curge firesc, dacă părinţii şi coordonatorul au proiectat-o într-un mod plăcut şi folositor. Numărul mare de ore poate fi redus în funcţie de progresele copilului (noi avem acum, după doi ani de ABA, 7 ore pe zi de luni până vineri între orele 12,00/13,00 - 19,00/20,00 şi mai rămân dimineţile şi week-endurile complet libere...asta însemnând că eu ca părinte sunt liberă şi în timpul orelor de terapie, cu condiţia să nu îi deranjez - de obicei prefer să lipsesc de acasă şi eventual să văd sesiunile înregistrate).
O altă problemă care îi sperie pe mulţi aflaţi în apropierea părinţilor se refera la nevoia lor de adaptare (este un aspect care condamnă mamele singure să rămână singure pentru că adesea eventualii prieteni se sperie când aud de ABA deşi nu este nevoie decât de bunăvoinţa lor). Începând cu stadiul "programe medii" poate să interacţioneze cu succes cu copilul orice persoană bine intenţionată din jur. Deci ceilalţi din familie care nu sunt direct implicaţi (bunici, mătuşi, fraţi) nu trebuie să ştie neapărat ABA ci doar nişte principii despre cum să interacţioneze cu copilul, ce să îi ceară şi cum să se poarte cu el (exemplu: să îi vorbească scurt, să îl laude tot timpul pentru cooperare, să nu îi ceară lucruri complicate, să nu îl întrebe lucruri pe care nu sunt siguri că le ştie, dacă are reacţii neadecvate să nu îl certe, să nu îi dea recompense fără ştirea părinţilor).
Nu pare foarte complicat, nu ? În orice problemă, perspectiva e cea mai importantă :). "

Mother of M. de Diana Maria Cismaru, Editura Tritonic, pag. 154-155

"Making ABA: the perspective of a manager
Am vazut in ultimii doi ani mai multe anunturi gen...salvati-l pe X, are nevoie de "n" de mii de euro ca sa faca ABA cu consultant international...din pacate cele "n" mii de euro, chiar atunci cind se reuseste sa se stringa, nu rezolva problema.
Ceea ce nu am vazut pina acum scris si precizat nicaieri este ca a face ABA inseamna a conduce o mica organizatie...a face un ONG la tine acasa cu scopul de a recupera copilul si de a-l conduce. Cu alte cuvinte sa te apuci sa faci ABA inseamna sa ai abilitati manageriale si pedagogice in acelasi timp: abilitati pedagogice ca sa intelegi ce urmareste terapia, care este logica ei - si abilitati manageriale ca sa conduci echipa respectiva. Nu trebuie ca aceste abilitati sa fie oficiale, certificate undeva; eu nu stiam ca le am si le-am descoperit in cursul desfasurarii evenimentelor. Insa fara asta e limpede ca nu se poate! Exista familii (am vazut unele si am auzit de altele) care ar da oricit de multi bani cu conditia sa fie altii cei care se ocupa de copil...familiile acestea au mari sanse sa nu reuseasca. Pentru ca, din ceea ce vad eu la lucru, fetele (in general tutorii sunt fete) pot fi foarte bine intentionate si sa aiba ceva experienta insa pina la urma nu pot veghea continuu la indeplinirea misiunii echipei ...numai "managerul" (parintele) poate sa o faca. In al doilea rind, ca sa lucreze bine, tutorii au nevoie de instruire permanenta/motivare/feedback pentru activitate ...termenul "coaching" e cel mai potrivit pentru a descrie relatia. Exista si varianta in care coordonatorul roman are acest rol...multi coordonatori reusesc sa faca acest lucru chiar daca nu sunt prezenti decit odata pe saptamina. Insa parintele trebuie chiar si in acel caz sa fie prezent si extrem de bine informat despre obiectivele curente ale terapiei altfel lucrurile o pot lua razna.
Iar in ceea ce priveste echipele care lucreaza cu consultant international... situatia e si mai apropiata de ce am spus mai sus. Unele familii care intentioneaza sa faca ABA cu consultant international isi imagineaza ca daca platesc banii respectivi, sume frumoase, se vor rezolva toate problemele de la sine...insa nu este deloc asa. Tot echipa condusa de parinte trebuie sa rezolve problemele concrete ...consultantul doar orienteaza echipa, da solutii la problemele mai dificile, are o viziune de ansamblu asupra programelor, insa de implementat tot echipa le implementeaza..."

Mother of M. de Diana Maria Cismaru, Editura Tritonic, pag. 145-146

Având în vedere că tot ceea ce facem în fiecare zi are în spate un plan de management, e firesc să conştientizezi că ABA, orice terapie şi orice formă de demers pedagogic îţi "intră în sânge". În permanenţă structurăm proiecte: observăm şi evaluăm o problemă, stabilim un obiectiv şi o strategie (plan de acţiuni sau intervenţii), ne gândim la resurse (de tot felul: materiale, umane...), la puncte tari şi puncte slabe, la oportunităţi şi riscuri, planificăm ce, când, cum şi cine face, acţionăm, permanent "reglăm" feed-backul... Tocmai de aceea e atât de important să fim realişti, raţionali, să nu intrăm în panică (în acea panică distructivă, care "paralizează" orice acţiune), să fim consecvenţi, să nu aşteptăm mai mult decât e posibil nici de la copil, nici de la propria persoană sau de la ceilalţi participanţi la terapie /educaţie...

SELECTAREA TERAPEUTILOR

"Acum doi-trei ani, erau mai multe criterii recomandabile în etapa de selecţie:
a) Să nu aibă obligaţii de genul "doar după-masa" sau "doar dimineaţa" sau "mai am un job full-time, acesta e în completare".
b) Să dorească să înveţe şi să lucreze în domeniul copiilor cu probleme pe viitor (de eliminat persoanele care vor sa lucreze doar pentru că nu au găsit nimic în alt domeniu).
c) Să iubească copii şi să aibă priză la ei, să ştie să comunice cu ei.
d) Să fie dispuse să fie coordonate (să fie creative, dar să respecte principiile echipei).
e) Sa fie bune ca angajat in general: serioase (punctuale), receptive (să se corecteze când e nevoie, să se adapteze permanent) stabile psihic (sa fie calme, sa nu fie agresive nici macar potential).
În prezent, la criteriile a), b), c) s-a renunţat adesea...mulţi lucrează la doi copii, mai au un job part-time sau au preferinţe de timp. La al treilea criteriu s-a renunţat cel mai des pentru că modelul românesc de educaţie nu formează abilităţi pentru dezvoltarea jocului. Astfel încât s-a ajuns la un model de ABA - şcoală specifică adaptată la un singur individ şi centrată mai mult pe dezvoltarea abilităţilor cognitive. Au rămas d) şi e), cerinţe pentru formarea unei echipe indiferent în ce domeniu, cerinţe care asigură funcţionarea echipei dar nu în mod necesar recuperarea copilului, pentru că nu sunt un filtru pentru potenţialul tutorelui în domeniul ABA.
Persoanele "dedicate", cele care nu se uită permanent la ceas şi se gândesc " să treacă sesiunea", cele care se gândesc continuu la obiectivele de echipă şi la modalităţile de îmbunătăţire, care sunt într-un proces de învăţare continuă, dispuse să investească timp şi efort pentru o formare pe termen lung, sunt rare."
"Nu se vor recupera decât acei copii la care tutorii doresc, pe lângă părinţi, recuperarea copilului, din tot sufletul...şi nu pierd nici un prilej să îi transmită acest lucru."

Mother of M. de Diana Maria Cismaru, Editura Tritonic, pag. 171-172,175

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Octavian Pantis despre Initiativa

aceasta lectie este foarte potrivita si pentru familiile care au echipe pentru terapie si care implicit devin vrand-nevrand manageri ai acestor echipe...dar e o lectie buna si pentru terapeuti, caci la fel ca in orice domeniu, poate mai mult decat in alt domeniu si in echipele de terapie se cauta si au succes persoanele cu initiativa

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Sau raspunsul la intrebarea: “Copilul meu a invatat sa arate rosu. De ce nu se trece mai departe?”

Stokes and Baer (1977) defineau generalizarea comportamentelor astfel: aparitia unui comportament relevant in conditii diferite, non-training .

Startegii si tactici care promoveaza generalizarea:

Predarea intregii palete de raspunsuri si stimuli relevanti intr-o mare varietate de conditii – una dintre marile greseli pe care terapeutii o fac, este aceea ca predau un stimul semnificativ si apoi se asteapta ca elevul sa generalizeze plecand de la acel unic exemplu.
Comportamentele cele mai importante in viata elevului trebie sa fie demonstrate in diferite moduri intr-o varietate mare de conditii.

- Predarea stimulilor intr-un numar suficient de exemple: (invatatul cititului – invatarea citirii unui numar cat mai mare de cuvinte, de diferite forme, fonturi, culori, dimensiuni, in diferite carti, caiete, reviste, pe laptopuri, indicatoare, reclame etc)
Ca regula generala: cu cat mai multe exemple de stimuli foloseste profesorul, cu atat este mai probabil ca elevul sa raspunda corect in situatii noi, neinvatate anterior in terapie.

-Predarea raspunsurilor intr-un numar suficient de exemple.
(invatarea elevului sa raspunda la intrebarea sociala “ce faci?” – in diferite forme, cu actiunea din momentul respective: stau, mananc, ma joc cu…, fac pipi, ma imbrac, desenez, sar pe trambulina, ma uit pe fereastra )
Ca regula generala: cu cat mai multe exemple foloseste profesorul, cu atat este mai probabil ca elevul sa raspunda corect in situatii noi, neinvatate anterior in terapie.

- General case analysis – este o metoda sistematica de selectare a exemplelor predate care sa reprezinte intraga paleta a variatiilor stimulilor si raspunsurilor necesare pentru generalizare.
ex: tonomatele de pe strada, care au diferite butoane, in diferite pozitii, cu diferite indicatii si ne dau diferite lucruri, contra unor diferite sume de bani – oricare ar fi tonomatul, elevul sa stie sa urmareasca indicatiile si sa-si procure ce are nevoie.

- Program common stimuli – se refera la includerea unor trasaturi tipice ale cadrului generalizarii in cadrul instructional. Se foloseste des in multe domenii de catre antrenori, profesori de muzica, profesori de teatru – unde profesorii includ in situatia de invatare diverse semne, sunete, materiale, manechine sau papusi, pentru a imita “lumea reala”.
Aceasta tehnica a fost folosita si descrisa si de catre Van den Pol si colegii sai (1981) pentru a invata 3 copii cu dizabilitati cum sa ceara la fast food mancarea si cum sa manance frumos. Ei au folosit obiecte si poze de la Mc si au simulat un restaurant in clasa lor, care arata cat se poate de real.

- Teach loosely : se refera la varierea random a aspectelor non-critice ale cadrului instructional in sesiunile de invatare, avand un mare avantaj:
- reduce probabilitatea ca un singur stimul sau un grup mic de stimuli non-critici sa exercite control exclusiv asupra unui target behavior.
Baer (1999) descrie o serie de recomandari pentru ca aceasta tehnica sa fie cat mai eficienta:

Sa se foloseasca cel putin 2 terapeuti, recomandabil mai multi;
Invatarea sa se faca in 2, 3 locuri diferite;
Predarea sa se faca din pozitii diferie;
Sa se foloseasca un ton si un volum variat al vocii;
Sa se varieze cuvintele (instructiunile) oferite;
Stimuli sa fie prezentati din unghiuri diferite, cu o mana sau cu cealalta in ordine sau in “dezordine”;
Sa existe unele persoane prezente uneori, ca si distractori;
Sa se varieze recompensele;
Invatarea sa se faca uneori in conditii de zgomot, galagie;
In orice locatie, din cand in cand sa se schimbe pozitia meselor, a mobilierului in general, a decoratiunilor;
Sa se varieze timpul din zi in care se face invatarea si generalizarea;
Si mai ales – sa se faca toate aceaste schimbari cat de putin previzibil cu putiinta! J

- Program indiscriminable contingencies: este o tehnica specifica de generalizare in care elevul nu poate sa stie inainte daca un raspuns va fi recompensat sau nu. Recompensa este contingent cu o parte dintre raspunsuri, dar nu cu toate, iar elevul nu poate sa prevada care raspuns va fi recompensat. Principalul motiv pentru care se foloseste aceasta tehnica in generalizare este acela de a-l determina pe elev sa raspunda pentru cat mai mult timp, si cat mai des, astfel incat comportamentul tinta sa poata fi exersat in conditii cat mai naturale cu recompense oferite de mediu.

- Train to generalize: instruirea elevilor sa generalizeze. Cea mai simpla si mai putin costisitoare tactica de promovare a generalizarii este aceea de a le spune elevilor ce este geralizarea si apoi a le cere sa generalizeze.
ex. Li se explica copiilor ca au nevoie de pahare cu apa pentru pictura, si sunt invatati sa caute pahare in orice clasa unde merg sa picteze. Apoi li se cere sa mearga si sa picteze in alta clasa, unde vor trebui sa-si gaseasca singuri paharele.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Autism Albastru - De ce tipa sau plang copiii cu autism? (psh. Daniela Martinescu)

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Mediul instructional si generalizarea
Analiza comportamentală aplicată (ABA) este văzută ca o formă de intervenție foarte clară și structurată. Unul dintre reproșurile care se aduc terapiei ABA este că terapeuții se poartă nenatural cu copiii – ”Cum să se poarte copiii normal, dacă nu ne purtăm normal cu ei?” se întreabă cei care sunt sceptici legat de ABA. Reproșul acesta se risipește însă imediat ce tehnica și procedurile sunt înțelese, așa cum vom vedea în cele ce urmează.
Îngrijorarea aceasta este de înțeles și argumentul este foarte logic. Terapeuții ABA nu se poartă inițial cu copiii cu autism așa cum s-ar purta cu un copil tipic. Acest lucru se datorează faptului că un copil cu autism prezintă întârzieri în comunicare, socializare și comportament, el nu reacționează și nu învață la fel ca un copil tipic. ABA este în prezent terapia cea mai eficientă în recuperarea autismului (procentul de recuperare este de 47% și depinde de factori variați). Eficiența ABA în tratarea copiilor cu autism se datorează, în parte, tocmai structurii pe care o oferă. Mediul previzibil și cerințele clare, urmate de laude și încurajări sunt securizante pentru copilul cu autism, care are mare nevoie de a se afla în situații cunoscute și care poate reacționa puternic negativ la orice schimbare din mediu.
În ABA, există 4 mari etape de achiziție: masterare, menținere, generalizare și automatizare. În prima etapă ajutorul acordat copilului este mai mare, iar în ultima etapă copilul manifestă achiziția în mod spontan și independent.
Cum se desfășoară interacțiunea la începutul terapiei?
·         Copilul de 2-3 ani  este învățat să stea pe scaun la măsuță.
·         Este învățat să răspundă la instrucțiuni pentru a-și dezvolta limbajul receptiv.
·         Este învățat să răspundă într-un fel sau altul (verbal sau prin acțiuni) atunci când adultul vorbește cu el – pentru a se crea asocierea între limbaj și comunicare, interacțiune.
·         Primește un item preferat de fiecare data când dă un răspuns corect, recompensa este asociată cu laude puternice – pentru ca apoi aprecierea socială în sine să fie importantă pentru copil.
·         Este ajutat să răspundă dacă nu reușește să o facă independent, nu i se dau mai mult de 2 șanse de a greși. Acest ajutor se numește prompt.
·         Copilului i se cere să demonstreze că știe informația de mai multe ori consecutiv – învață prin repetare.
·         Este încurajat să repete sunete după terapeut și să completeze cu suntete cântecelele care i se cântă.
·         Este strigat pe nume și învățat să răspundă privind adultul.
·         Este învățat să imite acțiuni cu sau fără obiect urmând instrucțiunea ”Fă ca mine!” – deoarece copiii cu autism nu imită spontan, iar imitarea este o cerință importantă pentru achiziții ulterioare.
Din experiența acumulată la AITA, cei mai mulți copii, în primele 2-3 săptămâni, dezvoltă anumite abilități importante, pe care nu le aveau înainte: zâmbesc atunci când sunt lăudați, se uită mai des la adult, își recunosc părinții și manifestă bucurie atunci când îi văd, încep să vocalizeze mai mult și repetă anumite sunete după adult, sunt mai puțin interesați de a manipula permanent câte un obiect în mod repetitiv și sunt mult mai interesați de cei din jurul lor, de persoane și de activități făcute împreună cu ceilalți.
Mediul, regulile, prezivibilitatea și laudele constante sunt câteva elemente prin care ABA îi ajută pe copiii cu autism să se deschidă către ceilalți. Ca achiziții, în primele luni, copilul învață să recunoască obiecte din mediu care i-au fost predate, învață să potrivească, să facă incastre cunoscute, învață să imite anumite mișcări care i-au fost predate, răspunde persoanelor cu care este obișnuit. Însă, după cum observăm, copiii știu, în primă fază, obiectele care le-au fost predate, anumite obiecte, nu toate obiectele cu acea denumire. Ei știu, de exemplu, că jucăria roșie cu roți și cu două dungi albe este mașina, dar s-au putea să nu știe că și jucăria galbenă cu roți este tot mașina. De asemenea, ei pot să răspundă la salutul mamei, dar să nu răspundă aceluiași salut rostit de un necunoscut. Copiii cu TSA prezintă dificultăți de generalizare.
Generalizarea înseamnă extinderea cunoștințelor dobândite dincolo de perioada de învățare, de mediul unde au fost dobândite, de persoanele care le-au predat și a putea să folosim cunoștințele respective în orice altă circumstanță. În procesul tipic de învățare, generalizarea se produce în mod spontan. Mama îi arată copilului o minge astăzi și îi spune că se numește ”minge”. A doua zi, mama găsește în casă o altă minge și o arată copilui denumind-o din nou. Ziua următoare, în parc, copilul indică spre o minge pe care o vede pentru prima dată și spune ”minge!” – a generalizat. La copiii cu autism, este nevoie să plănuim generalizarea și să creăm cât mai multe ocazii de generalizare. Când lucrăm cu copiii cu autism, scopul este să ajungem să interacționăm cu ei cât mai firesc, mai natural, astfel încât trecerea de la terapie la grădiniță să fie lină și integrarea în societate să se producă mai ușor.
Când și cum facem generalizarea?
·         Generalizarea se începe la scurt timp după începerea procesului de terapie. Nu este nevoie să așteptăm ca un copil să acumuleze multe cunoștințe pentru a începe să generalizăm. De exemplu, dacă i-am predat farfuria, atunci când ne jucăm pe covor cu mai multe farfurii putem să i le denumim sau să îi cerem să ni le indice.
·         Generalizarea se face permanent, ne folosim de orice context pentru a ajuta copilul să-și extindă cunoștințele și felul în care răspunde. Generalizarea este atât sarcina terapeuților, cât și sarcina părinților. Părinții și rudele au mult mai multe oportunități de a face generalizare și este important să se implice în acest proces cu ajutorul îndrumărilor de la specialiști.
·         E important ca, treptat, generalizarea să nu mai semene deloc cu o lecție în care are loc predarea sau verificarea cunoștințelor, ci să devină un proces cât mai firesc. ”Adu-i lui mami pălăria, te rog” este o generalizare a cerinței (SD-ului), a mediului, a contextului de învățare, a distanței, care se integrează firesc în viața cu zi cu zi atunci când mami este la ușă și urmează să plece, iar copilul chiar o ajută răspunzând la instrucțiune. SD-ul cu care copilul era învățat într-o situație tipică de învățare ar fi fost: ”Arată pălăria”, iar pălăria s-ar fi aflat chiar în fața lui.
·         Pentru a realiza generalizarea de persoană, ne asigurăm că există ocazii de a răspunde și altor persoane, care nu interacționează atât de des cu cel mic. Aceste persoane pot fi: bunici, mătuși, prieteni de familie, vecini etc.
·         E nevoie să fim atenți la generalizarea distanței. Copilul poate să ne răspundă la instrucțiune dacă suntem lângă el, dar să nu răspundă dacă suntem în celălalt colț al camerei. Îl învățăm să răspundă indiferent de distanță.
·         Generalizarea răspunsului – atunci când interacționăm cu ceilalți nu o facem de fiecare dată la fel, dăm răspunsuri diferite la aceeași întrebare (de exemplu, răspunsul la întrebarea ”Ce vrei  să mănânci?” poate fi altul în fiecare zi), ne prezentăm în moduri diferite etc. După ce inițial a învățat să răspundă printr-un singur răspuns scurt la întrebări (Ex: ”Cu ce-ți place să te joci?” – ”Păpușa”), copilul este încurajat să dezvolte o gamă largă de răspunsuri. O întrebare care ar solicita un alt răspuns ar fi ”Cu ce îți mai place să te joci?”
·         Este nevoie să fie generalizat orice fel de stimul care poate exercita control asupra comportamentului copilului. În ABA, controlul exercitat de stimul asupra comportamentului înseamnă că acel comportament se manifestă doar în prezența acelui stimul. Două exemple în plus de generalizare sunt: generalizăm contextul de învățare (dacă copilul răspunde la cerințe la masă, îi dăm aceleași cerințe și la plimbare), generalizăm obiectul (îi cerem să indice itemi diferiți din aceeași gamă: punem pe masă cana roșie, în loc de cea albastră cu care era obișnuit, și îi cerem să arare cana).
·         Generalizarea se face în ritmul copilului, dacă copilul are un ritm bun de generalizare, putem să generalizăm mai multe variabile în același timp. Dacă un copil generalizează greu, suntem atenți să schimbăm doar un anumit element din situația inițială de învățare. De exemplu, dacă ne mutăm de la masă pe covor, îi cerem să ne imite folosind aceeași instrucțiune pe care o folosim la masă ”Fă ca mine” și schimbând doar mediul. Dacă schimbăm SD-ul în primă fază, în loc de ”Fă ca mine!” să îi cerem ”Încearcă și tu!”, vom face această schimbare la masă, în contextul cu care copilul este obișnuit.
 
În ABA, situația de învățare evoluează de la o situație foarte structurată și clară la o situație cât mai naturală și asemănătoare cu mediile și cu cerințele cu care copilul va intra în contact în viața de zi cu zi. De la predarea prin discrete trial se trece la învățarea incidentală, care oferă copilului ocazia de a iniția interacțiunea și de a folosi cunoștințe diverse. La fel cum lucrul la masă și structura sunt necesare la începutul terapiei pentru a ajuta copilul să reușească parcurgând pași mici, și generalizarea și menținerea cunoștințelor sunt foarte importante pentru a ajuta copilul să se adapteze la situațiile cotidiene și să ajungă să aibă o viață cât mai independentă și împlinită.