V-ati interna copilul intr-un centru de plasament?

Un subiect controversat pentru unii, sau usor de rezolvat pentru altii......in urma unei discutii de pe facebook , pe care o urmaresc, vreau sa va intreb si pe voi ce parere aveti. O mama (nu stiu din ce motive, nu vreau sa judec pe nimeni) si-a internat fetita intr-un centru de plasament pentru copii cu nevoi speciale............indiferent cat de greu ar fi , eu nu as reusi sa stau fara piticul meu....voi puteti sa stati fara ei?

am auzit de cazuri de copii mari, deja adolescenti sau chiar trecuti de varsta majoratului, pe care parintii au fost nevoiti sa-i interneze, caci pur si simplu din punct de vedere fizic nu le mai puteau face fata in momentele cand se autoagresau sau agresau alte persoane si se punea deja problema sigurantei proprii a "copilului" in cauza..si au considerat ca intr-un centru specializat cu personal medical la dispozitie permanent ar putea fi ajutat sa nu ajunga sa-si puna in pericol sanatatea sau viata.

Din cate am inteles, este vorba de o fetita de 10 ani iar motivul a fost acele de a-i oferii fratiorului ei de 1 an o copilarie linistita...nu stiu daca am inteles bine ca fetita a regresat acolo

Stiu un caz concret de parinte care vrea sa faca asta...pentru ca e mare copilul, mai mare decat mama, agresiv in unele momente si de nestapanit. E greu sa judeci, pana e mic copilul mai merge, dar cand e mare depinde ...inca ezita mama pe care o stiu eu, a facut demersuri, dar i se rupe sufletul ....Din povestea ta reiese altceva, asta chiar nu pot intelege.

Şi eu cred că nu - i putem judeca pe părinţii care au copii mari care pot pune în pericol propria viaţă sau a celor din jur... Însă mi se pare un egoism fără margini să îţi înstrăinezi un copil considerat "rebut" a cărui singură şansă de a progresa chiar puţin este numai în familie, pentru a acorda toate şansele celui deja favorizat de soartă... Cu alte cuvinte, ce nu a reuşit selecţia naturală, desăvârşeşte - în sensul distructiv - propriul părinte. Niciodată un copil nu îl poate înlocui pe altul... Mai mult, existenţa unui frate "normal" poate fi un factor pozitiv pentru copilul cu probleme, având un model de imitat "la îndemână" şi în permanenţă, şi reciproc, cel sănătos poate dobândi calităţi foarte rare în zilele noastre: altruism, empatie... Am avut şansa să cunosc o mamă cu 2 băieţi, unul de 17 ani cu sindrom Down şi celălalt de 15 ani sănătos. Cel mic era un amestec de frate, tată şi prieten pentru cel mare, cu atâta drag şi grijă fusese educat să se comporte cu fratele lui, însă fără să dea impresia vreo clipă că fusese sacrificat, un băiat inteligent, la rândul lui cu mulţi prieteni, bun la învăţătură, vesel, sociabil, mulţumit de viaţa lui, deşi material nu o duceau prea bine... Pe cel mare, la rândul lui, era imposibil să nu îl îndrăgeşti, atâta bunătate şi căldură cât putea să transmită. Părinţii nu aveau cine ştie ce studii. În schimb aveau ceea ce studiile nu vor putea niciodată să realizeze: "ştiinţa" de a fi părinte, de a echilibra şansele copiilor astfel încât ambii să fie câştigători.

Nu am spus multora despre acest episod din viata noastra dar...acum 3 ani cand ne-a facut Gabi crize puternice, ma internasem cu el, caci devenise f agresiv, eu si sotul ne temeam pt siguranta fetitei, cautam o solutie. Sotul chiar insista sa-l inscriem intr-un asfel de centru, dar am refuzat cu desavarsire; i-am oferit varianta divortului, el spunea ca ia si fata cu el...a fost o adevarata lupta de principii, el spunea ca distrug viitorul fetei, eu ii argumentam ca el se poate descurca fara mine, dar Gabi depinde de mine. Imi iubesc copiii in egala masura, nu pot renunta la niciunul. Nu stiu ce va fi pe viitor, nu stiu ce as face in situatia in care ar fi necesar sa-l internez, ma refer la agresivitate. Dar in cazul pe care il prezinta Alessya....nu sunt de acord cu mamica, fetita e mica, inca poate continua lupta pt recuperare, intr-un astfel de centru totul se duce pe apa sambetei.